Deseori m-am gândit să dezvolt și subiecte din sfera motivațională, și cred că a venit momentul să mă deschid vorbind despre întrebările pe care mi le pun de când mă știu, cu exemple din viața mea sau chiar din cărțile psihologice pe care le-am citit.
De mică eram pasionată de tot ce înseamnă cunoaștere, pace interioară și conștiință, iar atunci când am descoperit că există un cumul de informații atât de voluminos despre asta, am știut că tebuie să continui .
Prima carte pe această temă a fost “Minte, caracter, personalitate”, carte care m-a făcut să înțeleg cât de importantă este fericirea în viața mea, și cum să fac diferența dintre o fericire reală și cea superficială. Citatul care mi-a stârnit curiozitatea se afla chiar pe copertă “Ceea ce nu poți să vezi în oglindă” din care reiese cât de profund trebuie să te cunoști pentru a-ți da seama cine ești.
Pe masură ce timpul a trecut am realizat cât de mult sens a prins gândirea mea despre mine în primul rând, de aici și un proverb chinezesc citit într-un calendar “cunoaște-te pe tine pentru a cunoaște lumea”, care mi-a însămânțat ideea de autocunoaștere.
La prima mea discuție în particular cu un psiholog, l-am întrebat “ce să fac pentru a mă cunoaște mai bine?”. În acel moment mi-a oferit un răspuns scurt pe care nu l-am înțeles: “nimic”. Am continuat să întreb mai multe pană ce acesta mi-a spus câte probleme de sine are un psiholog și cum nimeni niciodată nu va ajunge să își cunoască nici 50% din subconștient, mai exact locul unde se află cele mai ascunse secrete și frustrări, singura recomandare fiind cărțile și meditația.
După mulți ani de nelămuriri am ajuns la simpla cloncluzie că poate e mai important să lucrezi la dezvoltarea ta ca om decât să sapi adânc dupa un trecut care oricum nu se mai întoarce sau repară. Atât de ușor este să te întorci la ceva ce te-a apăsat mult timp, dar cel mai greu este să acepți că poți să depășești orice cu propriul ajutor.
